Data: iunie 2023
Categoria: bike touring
Traseu: Serbia (Eurovelo 6, Eurovelo 13) - România (Pixuvelo); Orșova - Kladovo - Donji Milanovac - Golubac - Veliko Gradiste - Moldova Veche - Dubova - Orșova
Durată: 3 zile
Distanța: aproximativ 310 km
Suprafața: asfalt ca-n palmă la sârbi, binișor și la noi

Cu gandul la turele rămase-n coadă de pește mai extragem din bucket list una bucată deplasare: Dunărea – buclă pe malurile sârbesc și românesc. În 2022 am parcurs o altă bucată fabuloasă între Passau și Viena, pe care sper să o pun și online curând. De data asta se “sparge” gașca obișnuită de touring, merg cu partenerul de mountain bike, Rață. N-apucăm să luăm 2 guri de bere și planificarea e gata. Cam zbuciumate zilele dinaintea plecării, apuc să fac doar o revizie tehnică a bicicletei; nu-mi place să meșteresc pe drum decât dacă-i musai. Pe la 11 seara îndes în coburi lucrurile obișnuite ajungând la bagajul clasic: vreo 8-9 kg. Cu noua încuietoare se rotunjește greutatea dar decid că mai bine o car, decît să fac la un moment dat autostopul.

Ziua 1. Pe la prânz, abandonăm mașina în Orșova și-i dăm la pedale spre Porțile de Fier 1. Apără și păzește, ce-a fost pe secțiunea aia! Nu știam de ce să ne ferim: de unii șoferi ce păreau că s-ar bucura să ne terciuim sub roțile TIR-urilor sau de grămada de șuruburi și alte fiare, de pe margine. Băi, frate! Se pare că în zona asta mașinile se dezmembrează singure, altfel nu pot explica de unde naiba zac atâtea bucățele azvârlite pe caldarâm. Scăpăm teferi dar cu multă carne slobozită în frigiderele unora. Jur să nu mai calc pe porțiunea asta decât dacă mi s-o urî cu binețea. Ușurare mai mare la trecerea unei granițe, nici c-am avut!

De traseu l-am lăsat pe Rață să se ocupe; de data asta mi se fâlfâie în ce direcție mergem atâta vreme cât facem bucla cu pricina. Știam că ar trebui să mânăm în amonte dar se pare că potolirea sigură a foamei e cu abatere în aval. Kladovo se dovedește o locație numai bună pentru a te îndopa cu o gustare perfectă pentru cicliști: cevapi. Vreo 10 (!) mititei de-ai lor într-o singură porție. La mine nu vor să intre toți însă-i rezolvă abil colegul; să nu aibă gânduri de refulare, îi căpăcim cu o înghețată de pe bulevard.

Ghiftuiți, orientăm în sfârșit bicicletele pe direcția bună – spre apus; luăm ușor-ușor viteză și reușim să intrăm în regim de croazieră. Ciudat! M-aș fi așteptat ca măcar la început să înceapă să se trezească la viață cevapii, da’ nimic! Bună marfă, înseamnă. Lăbuș n-are noroc…

Traseul pe malul sârbesc e mult mai vălurit. Dar ne dă posibilitatea să admirăm locurile mai de la înălțime. Mașini sunt foarte puține, practic suntem la extrema cealaltă față de România: nu prea are cine să ne calce. În sfârșit, scap de automatismul de a mă uita îngrozit înapoi dacă vin ceva tir-uri care ne-ar putea face pilaf. Ne bucurăm nestingheriți de peisaj.

Cazarea am lăsat-o-n voia sorții, în funcție de unde ne-o prinde noaptea. În vârful unei pante mă așteaptă oprită o mașină ce ne depășise. Habar n-am ce bombăne nenea dar după biletul de hârtie oferit știu ce vrea: ne oferă o cazare mai încolo. E prea devreme pentru asta, soarele e încă sus pe cer, găsim noi ceva mai departe. Zis și făcut, ales una in Donji Milanovac, la vreo 100 de km de la plecare. Ofertele pe booking sunt suficiente, incredibil de ieftine, cel mult o treime din ce ar trebui să plătim la noi, și cu ratinguri foarte mari. Sondasem terenul din țară, da’ tot mă mir ca măgarul la poarta nouă. Alegem o pensiune cocoțată pe deal și la sosire optăm, fără să vrem, pentru varianta cu pushbike-ul inclus. Apucături de mtb-iști.

De pe terasa pensiunii priveliștea e fantastică iar șlibovița de întâmpinare, a lui nea Janovic, vine ca unsă. E o seară de povești cu sârbi, români expați și neaoși. Una din aia faină, când limba româna pocită pe alocuri nu te deranjează deloc la urechi. Fiindca vine de la oameni care n-au trăit niciodată în România, cum e gazda noastră, sau Darius de peste ocean, dar care au dorința de a cunoaște, a povesti, a asculta. Faine palavre!

Ziua 2. Acontasem micul dejun deci mă trezesc pe la 7. Dau să cobor dar nu mișcă nimeni și nimic. Ceva nu-i în ordine. Constat că tehnologia mi-a dat-o la gioale: fiind aproape de graniță telefonul și ceasul hotărăsc de comun acord să facă ping pong cu fusul orar; deci mi-au ciuntit o oră de somn. Așteptarea nu-i în zadar – lipiile și gemul de curmale din pomii din grădină – delicii.

Vremea e perfectă de pedalat. Ca de obicei, nici azi nu ne grăbim undeva. Lipsa acestei presiuni te face să te bucuri de mult mai multe, să ai timp de privit, să pui frână unde și cât ai chef.

Lepenski Vir este oprire obligatorie. Site-ul ăsta arheologic este dovada că vecinii noștri au mult mai multă grijă de istoria lor, că doresc să prezerve și transmită mai departe cunoștințele. Ne amestecăm cu italienii din Süd Tirol, sosiți cu autocarul, ascultăm, privim și facem o lecție de imaginație – cum era viața acestor locuitori dunăreni acum mii de ani…

Asfaltul e în continuare perfect! Poți uita halba cu bere pe portbagaj și dacă mergi constant tot acolo o găsești când oprești. Mi-e destul de clar că șansele de a fi călcat de vreo mașină sunt aproape nule; dar dacă totuși s-ar întâmpla, cel mai probabil ar avea numere de România. Șoferii localnici sunt super prietenoși iar lucrătorii la drumuri care ne-au depășit la 3 m distanță și ne-au salutat călduros, atât la dus cât și la întors, confirmă definitiv: pe malul sârbesc comportamentul șoferilor față de cicliști este la ani lumină peste cel din vecina UE! Din păcate pentru noi, idem și la infrastructura rutieră.

În a 2-a parte a zilei vremea se schimbă; avem tot echipamentul necesar încât să ne continuăm periplu, nestingheriți. Doar alarmele de vreme severă ne perturbă; e timpul prânzului, deci numai bine pentru o oprire la masă.

Potopul anunțat se evaporă, deci nu ni se arată de șpriț devansat; mergem mai departe. Apare infrastructura velo, separată de șosea, și începe să semene cu un segment întâlnit anul trecut pe un sector austriac. Măi să fie!

Ajungem în Veliko Gradište unde hotărâsem că ar fi bine de stat. Ar merge o cămăruță pe vaporul din port. Deschidem booking-ul dar nu-l găsim listat 🙂 Alte câteva click-uri și facem rezervare la vreo 4 km. Suficient de aproape încât să pedalăm în doru’ lelii pe malul Dunării, admirând luciul apei, lebede, vapoare, pescari.

La cazare, ni se oferă în 3 secunde soluția de a băga bicicletele la subsol, trecând fără probleme prin holul principal. Oamenii sunt la fel de relaxați, cu limbile dezghețate. Atmosfera asta mi s-a părut a fi generalizată, peste tot pe unde am trecut (magazine, obiective, cazări, restaurante). Par a face altfel de turism, unul în care clienții sunt tratați corect și băgați în seamă. Simți că exiști, nu că ești invizibil.

Ziua 3. Aseară hotărâsem: n-are rost să mergem mai departe spre granița de la Naidăș, că indienii au anunțat ploaie toată ziua. Ne vom întoarce 17 km până la bacul de la Usije, ce-i în mână nu-i minciună. Pe la 9 fără ceva să fim prezenți, zicea nenea ieri – trecusem pe acolo. Ne sculăm cu dichis, avem vreme berechet să ajungem. Atât de bine am frecat buha încât a trebuit să tragem niște sprinturi de toată frumusețea, să ajungem la timp. Am fost nevoiți să alegem șoseau principală, pe niște linii drepte de toată urâțenia, după mine. Urăsc să pedalez pe liniile drepte. Îmi vine să mă dau jos din mers! Rață sesizează că slăbesc tempo-ul și trece la trenă. Alergăm ca 2 apucați ajungând mult mai devreme decât am sperat.

Trecerea cu bac-ul se dovedește unul dintre cele mai hilare episoade din istoria multor ani! Desigur, bicicletele noastre echipate de touring sunt portițele care stârnesc zâmbete, deschid conversații… Doar faptul că suntem români e puțin derutant majorității. Îmi aduc aminte că, acum mulți ani, aflat cu bicicleta în trenul de Mediaș, am fost abordat în engleză de un alt pasager și am continuat conversația câteva minute bune până la întrebarea “where are you from”. Amândoi eram from meleaguri mioritice. Ne-am prăpădit de râs. Revin. Ne împrietenim urgent cu cei 2 membri ai echipajului si cu cei 2 turiști francezi ce vor vizita România cu Duster-ul lor. Atmosfera capătă iz de filmele lui Emir Kusturica și chiar mă uit împrejur să zăresc regizorul. E în persoana căpitanului român care, fix când se hotărăște să părăsească țărmul sârbesc, dă în blană muzica-n boxa plasată strategic pe punte. Populară la plecare, Dunărea albastră la acostare! Ceilalți 2 pasageri sârbi pesemne au mirosit la rândul lor că-i rost de aiureală…

ÎNDĂRĂT pe malul românesc. După ce trecem de Vama Moldova Noua e cuvântul ce descrie cel mai bine diferența între cele 2 maluri, după mine. Sorry, patrioții români deconectați de la realitate 🙂

Dăm ocol până-n Moldova Nouă, dacă tot suntem aici. Nu că am fi găsit ceva de făcut, ci mai degrabă pentru a ne lua avânt mai departe. Citesc textul de pe indicatorul ăsta și am o revelație! Luat mot-a-mot e cât se poate de clar: stațiunile noastre sunt doar de interes local. Tablele astea pesemne s-au dat la promoție pe undeva și dacă tot le-au primit, primarii din țară le-au și înfipt pe ici-colo. E o coincidență că până și vapoarele cu turiști aleg acostarea doar pe o parte a malului dunărean?!

Iar ne facem programul cum avem chef. Aruncăm un ochi în față pe harta online și hotărâm c-ar fi mai înțelept să băgăm ceva la maț prin jur. Găsim retrasă pe deal Pensiunea Ecaterina de la Berzasca, un loc absolut perfect pentru o desfătare culinară și cu peisaj pe măsură. N-au camere libere că altfel aici trăgeam la noapte. Seduși culinar de preparatele bucătarului sârb, serviți impecabil de tânăra ospătăriță, cu greu ne lăsăm duși mai departe. Excelentă alegere, locul ăsta; o oază!

Urlă ro-alertul, pe bună dreptate. Se pare că ploaia nu se va potoli complet aproape toată ziua deci nu avem încotro, trebuie să ne luăm inima-n dinți și să părăsim tarlaua. Decizia de a mânca aici a fost dumnezeiască, a 2-a cea mai bună a zilei. Pe prima v-o spun spre final.

Probabil din cauza vremii, drumul mai departe e anost. Ratăm până și oprirea la rămășițețe cetății Tricule, nu ne mai abatem nici în Șvinița. Încep să am dubii dacă facem bine continuând sau poate ar trebui să insistăm pe o cazare. Se instalează umiditatea, mă cam ia frigul. E unul dintre momentele alea de cumpănă în care partenerii pot face diferența. Și fix asta se întâmplă acum: Rață e din ce în ce mai hotărât să-i dăm bice …până la mașină. Se uită întrebător la mine, sondându-mă. Opresc într-o stație de autobuz, cotrobăi prin lucruri și-mi schimb tricoul. Ar merge și niște încălzitoare de mâini, dar n-am. Le trec mental pe următoarea listă de cumpărături. Reîncepem pedalarea, reîncep să mă încălzesc și decid: dacă nu se va întâmpla ceva cu totul neprevăzut, oprirea zilei va fi la mașină. Odată hotărârea luată, am știut că lucrurile așa vor rămâne. Reintru în regim de croazieră. Ziua se va încheia după aproximativ 135 km de pedalat…

Undeva pe la Dubova sau Mraconia se cam potolește și ploaia. Dacă mai sălăjuia prin suflețel vreo fărâmă de intenție de a ne mai opri peste noapte pe la vreo pensiune, aceasta ne-a fost spulberată fără nici un regret: peste tot aglomerări de mașini, deseori muzică de dat din buric și uneori zbierăte ale unora scăpați probabil de prin peștera Ponicova. Decizia de-a nu mai zăbovi o noapte în plus în zonă a fost cea mai bună a zilei, cu siguranță. După câteva zile de la reîntoarcere, citim în presă despre luxoasa ambarcațiune care a luat foc la Dubova. Am zărit-o pe Dunăre, dârdâind de la manelele în blană, cu motoarele la relanti . N-a fost mirare. S-a sinucis, n-a mai suportat.

Facem ultimul urcuș al zilei și una dintre ultimele poze, spre punctul unde bucla noastră se va închide.

Încerc să-mi închipui cum se vede mirajul UE prin ochii unui sârb care nu a avut ocazia să ajungă pe malul nostru. Acum le-am parcurs pe ambele, la firul ierbii, așa cum vroiam de multă vreme. O experiență ce iscă mai multă curiozitate și naște idei pentru incursiuni viitoare. Dar până atunci, trag conluzia prezentă: Serbia ne dă clasă! România alege în continuare să fie desenată cu o linie punctată (route at the planning stage)…

Vă recomand călduros să citiți și istorisirea lui Rață. Unde-s 2, puterea crește 🙂